Dezamagirea in oameni e uneori cel mai neplacut lucru care mi se intampla.
De ce m-ar deranja daca stiu cum e natura umana? Stiu ca exista cerinte, exista dorinte, exista folosire reciproca unul de altul(cat de murdar suna, dar cam asa e).
Ma deranjeaza pentru ca eu nu incep o prietenie cu omul de la o necesitate, eu o incep de la un interes comun, de la faptul ca-mi place cu este omul si vreau sa comunic mai des cu el, dau daca nu mai des, sa stiu ca atunci cand o voi face, nu va trebui sa reiau procesul de “hai sa facem cunostinta”.
Nu-mi place o prietenie insistenta…cand de la tine se cere toata atentia, pentru ca ma simt prinsa intr-o capcana. Eu prefer libertatea.
Imi plac oamenii care ma inteleg atunci cand nu am timp, dar ma straduiesc sa-i tin mereu aproape, sa inteleaga omul ca tin la el, sa tina minte, sa stie ca daca voi avea ceva timp, sigur voi vorbi si voi fi alaturi.
Ma deranjeaza atunci cand cineva se supara de la nimicuri sau de la chestii spuse ani in urma. Pentru ca eu nu sunt asa.
Ma deranjeaza atunci cand oamenii nu vor sa inteleaga ca eu cresc si ei nu, cand oamenii tind sa ramana aceeasi toata viata si ma acuza pe mine de schimbare. Dar, intr-o oarecare masura viata e facuta ca sa cresti, sa te schimbi, sa afli lucruri noi, sa lasi in urma evenimentele care te-au coplesit si sa te modeleze cele bune. Nu-mi plac monotonii.
Urasc sentimentul asta. Dar se intampla si trebuie sa treaca timp ca sa-mi revin.
PS oricum, le sunt recunoscatoare celor care m-au dezamagit, pentru ca acum sunt mai puternica si pot sa-i identific mai usor pe idioti 
)) dar recunostinta asta doare…
